Misiunea Ortodoxa Romana Sfantul Ioan Evanghelistul din Charlotte, NC SaintJohnRo.org - Misiunea Ortodoxa Romana Sfantul Ioan Evanghelistul Charlotte, NC -- Romanian Orthodox Mission Saint John the Evangelist from Charlotte, NC
Acasa  |  Sf. Ioan Botezatorul  |  Program Liturgic   |  Evenimente  |  Calendar  |  Forum   |  Contacte


Misiunea Noastra
Consiliu Parohial
Program Liturgic
Evenimente
Galerie Foto
Preot Paroh
Scurt Istoric

Capela Online
Carti Audio
Filme Ortodoxe
Rugaciuni
Acatiste
Cantari

Credinta Noastra
Cuvinte De Folos
Mic Catehism

Alte Link-uri

Biblioteca Online
Sfintele Taine
Spovedanie
Harta Site



Donatii Online

Utilitazor nou?    Ai uiat parola?
Autentificare Email   





Cum să ai o viață spirituală

Cum să ai o viață spirituală

 

A devenit ceva frecvent să auzim spuse de genul: „Sunt atras de lucrurile spirituale, dar nu sunt religios” (echivantul a „Eu am credința mea în Dumnezeu, nu cred însă în Biserică”). Majoritatea celor ce afirmă așa ceva au o înțelegere generală a acestor lucruri. De obicei, eu plec de la ideea că persoana respectivă are o serie de concepții ce sunt de obicei considerate „spirituale” în cultura noastră, nefiind însă interesată în mod deosebit de ceea ce numim “religie organizată”. Înțeleg acest lucru, pentru că religia organizată poate fi adesea fatală vieții spirituale.

Sunt Creștin Ortodox, dar aceasta nu înseamnă că mă interesează „religia organizată”. Sunt multe aspecte ale religiei organizate care îmi displac profund, și uneori acestea se răsfrâng asupra modului în care trăiesc Ortodoxia. Dar repet fără să mă rușinez că sunt Creștin Ortodox și recunosc că aceasta se datorează în mare parte faptului că nu sunt prea “spiritual”. Fără viața Bisericii și a sa Sfântă Tradiție, aș putea aluneca foarte ușor într-un lumesc anost, având o existență mediocră, așteptând pur și simplu să-mi treacă timpul.

 

Adeseori conturul șters al spiritualității nu reflectă nimic altceva decât propriul ego. Cum putem ieși din limitele propriei noastre imaginații? Se poate, fără îndoială, să trecem cu vederea peste nevoile ego-ului și să ne mulțumim cu orișice ne pare potrivit să numim “spiritualitate”. Dar, după cum am menționat mai sus, nu cred că sunt un om “spiritual” din fire.

Biserica este spirituală – cu adevărat, ea este în mai mare măsură spirituală decât „organizată”. A sta în miezul celor sfinte (fie că sunt conștient de aceasta sau nu) și a mă lăsa cuprins de această realitate constituie în linii mari “spiritualitatea” mea de zi cu zi. Mă rog, iar atunci când ceva îmi atinge inima, mă opresc și zăbovesc acolo pentru câtva timp.

Pe când eram tânăr, ca anglican, am aflat de un fenomen liturgic numit “secretul vinovat”. Făcea referire la familiaritatea excesivă ce apare între preot și “lucrurile sfinte”. Acestea devin cu ușurință lucruri obișnuite și sunt întrebuințate într-un mod periculos de superficial. Dar și mai periculoasă este senzația de gol ce crește treptat în sufletul unui preot atunci când lucrurile sfinte ajung să fie văzute ca ceva obișnuit sau chiar “banal”. Desigur, lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a descoperit ca fiind “sfinte” sunt în același timp și „obișnuite”. Un potir este un lucru sfânt, deși nu este decât argint sau aur (la urma urmei, niște materiale “obișnuite”). Dumnezeu se folosește de lucruri obișnuite în care să-și reverse Harul.

Boala secretului vinovat poate vătăma pe oricine. Este o veche zicală ce spune că “familiaritatea dă naștere disprețului” – acest adevăr se dovedește a fi deosebit de primejdios tocmai pentru că civilizația noastră disprețuiește în egală măsură cea mai mare parte a lucrurilor. Lucrurile sunt doar lucruri în cultura noastră, și orice valoare ar avea acestea este una dobândită, iar nu intrinsecă.

Aceeași problemă și cu “spiritualitatea”. Cuvintele se transformă cu ușurință în simple vorbe; faptele în acțiuni lipsite de valoare; ideile nu mai sunt decât înțelesuri vagi sau pur și simplu nimicuri. Am scris altundeva că secularizarea dă naștere ateismului. Secretul vinovat care ne urmărește pe toți nu este altul decât vocea plină de necredință a acestei lumi șoptindu-ne că “nimeni și nimic nu există”.

Viața la care suntem chemați ca și Creștini nu este o lungă dezbatere cu vocea lumii secularizate. Aceasta nu este vocea propriei noastre îndoieli, ci vocea celui rău care dintotdeauna a fost un mincinos.

Întrebarea fundamentală pentru noi este limpezită de Sf. Apostol și Evanghelist Ioan:

“În aceasta să cunoașteți duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Și orice duh, care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ați auzit că vine și acum este chiar în lume” (I Ioan 4, 2-3).

Pe de o parte, este această întrebare cu privire la Întruparea lui Iisus Hristos, pe de altă parte, însă, avem și întrebarea: “Este oare trupul în stare să poarte duhul lui Dumnezeu?” Este oare lumea aceasta în care trăim în stare de a-L primi pe Dumnezeu? Sunt mulți cei care s-au molipsit de acest duh semi-gnostic al lumii moderne și nu tolerează ideea de trup omenesc purtător de duh dumnezeiesc. Iisus Hristos este Cineva pe care noi l-am izolat, deosebindu-L ca pe eveniment unic în istorie, în așa fel încât El singur este purtător de duh dumnezeiesc. El este Dumnezeul ce S-a întrupat într-o lume care este din fire secularizată. În acest fel, Întruparea sa nu ar revigora în nici un fel lumea, ci dimpotrivă ar veni să respingă materia.

Acesta, potrivit spuselor Sf. Ioan Evanghelistul, este duhul Antihristului. Este ca și cum cel potrivnic ar spune: “Prea bine. Luați-vă trupul acestui copil născut din Maria, dar în rest totul este al meu și îl voi preface în nimic.”

Iisus Hristos nu ni se arată doar ca Dumnezeu, ci dezvăluie adevăratul temei al întregii zidiri. “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.” (Psalmi 18, 1). Tot ceea ce a făcut Dumnezeu are un rost. Zidirea toată mărturisește slava Lui.

Astfel, “spiritualitatea” mea este de a învăța cum să trăiesc într-o lume materială ale cărei hotare se întind dincolo de putința mea de a vedea sau a ști. Pentru o astfel de călătorie am nevoie de un îndrumător (pedagog). Fără îndrumare, sunt lăsat la îndemâna artificiilor propriei mele imaginații. Părinții mei n-au crescut într-un astfel de mediu, nici nu au fost profesori în acest domeniu. Viața Bisericii, toată știința ce se află în Viețile Sfinților sunt toată îndrumarea de care am trebuință în săvârșirea acestei călătorii. Sfinții mă ajută să mă hrănesc (sau să nu o fac) într-un așa mod încât să Îl găsesc pe Dumnezeu până și în aceasta. Ei mă învață cum să citesc, cum să cinstesc icoanele, cum să-mi iert dușmanii, să îi dau creației locul cuvenit, după cum a fost gândită de Dumnezeu. Sunt Creștin Ortodox. Cine altcineva mai știe încă cum să treacă prin această viață, păstrând viu în același timp cugetul că Hristos S-a întrupat?